Descoperă ce reprezintă secretul lui Socrate, care este tehnica principală a acestei metode și cum se pun corect întrebările. Află de ce este important să auzim răspunsul “da”.
Socrate, filozoful grec antic, a trăit în urmă cu mai bine de două milenii, dar înțelepciunea sa este la fel de relevantă astăzi ca și în timpul democrației ateniene. Printre multele lecții pe care le-a lăsat în urmă, una se remarcă ca un instrument puternic de creștere personală și de auto-îmbunătățire: arta de a pune întrebările potrivite.
În acest articol, vom analiza secretul lui Socrate de a pune întrebări, vom descoperi metodele abordării sale unice și vom afla cum putem aplica aceste principii pentru a îmbunătăți gândirea critică, a obține o înțelegere mai profundă și a promova creșterea personală.
Ce înseamnă Secretul lui Socrate
Filosofia socratică se bazează pe o metodă care implică adresarea unor întrebări de sondare pentru a stimula gândirea critică și pentru a identifica ipotezele care stau la bază.
Socrate credea că punând întrebări, ne putem contesta convingerile, identifica inconsecvențele în gândirea noastră și, în cele din urmă, ajungem la o înțelegere mai profundă a lumii din jurul nostru.
Metoda socratică este bazată pe un dialog între doi indivizi pentru care adevărul și cunoașterea nu sunt date într-o formă gata făcută, ci reprezintă o problemă și necesită o căutare. Această metodă presupune, deci, o discuție în care interlocutorul, răspunzând la întrebările puse, își exprimă judecăți, dezvăluindu-și cunoștințele sau, dimpotrivă, ignoranța.
Tipuri de întrebări
Metoda socratică include, de obicei, șase tipuri de întrebări:
- Întrebări de clarificare: Încercați să înțelegeți sensul sau intenția de bază din spatele afirmației;
- Întrebări privind ipoteze: Identificați și puneți la îndoială ipotezele pe care se bazează un argument;
- Întrebări privind justificarea și dovezile: Examinați justificarea și dovezile pentru o afirmație;
- Întrebări de perspectivă: Explorați puncte de vedere alternative;
- Întrebări cu consecințe: Evaluați consecințele credințelor sau acțiunilor;
- Punerea întrebării: Gândiți-vă la validitatea și relevanța întrebării inițiale.
Tehnica principală
Elenchus (testul grecesc antic) este tehnica principală a metodei socratice.
În primele dialoguri ale lui Platon, elenchus este tehnica lui Socrate de a explora, de exemplu, esența sau definirea aspectelor morale, precum dreptatea sau demnitatea.
În dialog a fost necesar să se stabilească o bază morală universală pentru virtuțile individuale, private.
Componentele principale ale metodei „socratice” sunt:
- „ironie” și „maeutică” – în funcție de formă;
- „inducție” și „definiție” – în funcție de conținut.
“Ironia” lui Socrate este o batjocură ascunsă a încrederii în sine a celor care își imaginează că „știu multe”. Prefăcându-se un nebun, Socrate s-a îndreptat către o persoană cu o întrebare pe un subiect în care avea cunoștințe.
Astfel, Socrate l-a lipsit de aroganță pe interlocutorul „mult-știutor”, dezvăluind contradicții în judecățile sale și inconsecvențe între premisele inițiale și concluziile finale.
După finalizarea acestei părți a dialogului, interlocutorul a fost eliberat de încrederea în sine și a fost gata să caute împreună adevărul. Și acum, după „ironie”, a venit „maeutica” – „arta de a ajuta cunoașterea să se nască”.
Socrate credea că cunoștințele sunt deja conținute în capetele ascultătorilor, iar sarcina profesorului era doar să scoată aceste cunoștințe la suprafață, aducându-le la conștiința persoanei, ceea ce făcea punând întrebări conducătoare sau descoperind contradicții în noile afirmații ale interlocutorului.
Întregul conținut al dialogului poate fi atribuit unui fel de „inducție” și „definiție”.
Inducția conform lui Socrate, este că el nu ajunge niciodată la adevăr, dar mișcarea sa către acesta are loc prin metoda îndrumării. Îndrumarea a fost obținută prin ascensiunea de la particular la general în timpul conversației, ceea ce poate fi observat în dialogul despre conceptul de „nedreptate” dintre Socrate și Eutidem.
În ce constă acest dialog
Eutidem stabilise o definiție preliminară a nedreptății: „Nedreptate – acțiuni nedrepte (minciună, înșelăciune, tâlhărie) – adică ceea ce este rău”, după care Socrate, prin întrebări, subliniază contradicțiile din afirmația adversarului: „Și viclenia (amăgirea) inamicului în luptă? Dar trofeele de război? (jaf)”. Și o astfel de îndrumare și formare de definiții are loc pe parcursul întregului dialog.
Ca urmare a unei căutări comune a adevărului, totul se reduce la definiția: „Nedreptatea este: a) acțiuni rele; b) în relație cu prietenii; c) care îi fac rău”.
În total, putem număra cinci pași ai conversației „socratice”:
- Interlocutorul lui Socrate afirmă o teză, de exemplu, „Curajul este forța sufletului”, pe care Socrate o consideră falsă;
- Socrate, prin definiții generale, îi arată adversarului său teza sa contradictorie, de exemplu, „Curajul este bun” și „Persistența fără prudență este rea”;
- Adversarul este de acord cu inconsecvența judecăților sale. Și apelează la Socrate pentru sfat;
- Socrate își arată ignoranța în acest aspect, punându-și astfel adversarul într-o situație urâtă („Știu că nu știu nimic”);
- În continuare, Socrate, printr-o conversație cu întrebări conducătoare, contribuie la „apariția” unui nou adevăr în adversarul său.
O astfel de cercetare poate duce la o afirmație nouă, îmbunătățită, care va fi examinată din nou, în acest caz: „Curajul este perseverență prudentă”.
Sfaturi pentru stăpânirea Secretului lui Socrate
Pentru a deveni un expert în asta, luați în considerare următoarele sfaturi utile.
- Practicați ascultarea activă: acordați o atenție deosebită celeilalte persoane, nu întrerupeți și nu trageți concluzii. Ascultarea activă vă permite să puneți întrebări mai relevante și care provoacă gânduri.
- Cultivați curiozitatea: aveți o curiozitate reală de a învăța și de a înțelege. Această mentalitate vă va încuraja să puneți întrebări mai profunde și să explorați idei noi.
- Fiți deschiși la minte: fiți dispuși să vă puneți la îndoială propriile convingeri și presupuneri, precum și pe cele ale altora. Recunoașteți că scopul metodei socratice nu este de a „câștiga” un argument, ci de a obține o înțelegere mai profundă.
- Fiți răbdători și perseverenți: întrebările socratice pot fi un proces lent care necesită răbdare și perseverență. Nu vă așteptați la răspunsuri sau soluții imediate. În schimb, bucurați-vă de călătoria de explorare și descoperire.
Când vorbiți cu cineva, nu începeți conversația discutând subiecte asupra cărora nu sunteți de acord cu interlocutorul. Subliniați imediat acele aspecte asupra cărora sunteți de acord. Tot timpul, dacă este posibil, subliniați că amândoi vă străduiți pentru același scop, că diferența dintre voi este doar în metode, ci nu în esență.
Faceți-vă interlocutorul să spună „da” de la bun început. Încercați să nu-i oferiți posibilitatea de a răspunde „nu”.
„Răspunsul negativ”, spune profesorul Overstreet în cartea sa “Influencing Human Behavior”, „este cel mai dificil obstacol de depășit. De îndată ce o persoană spune „nu”, mândria lui începe să ceară să rămână consecventă în judecățile sale. Mai târziu, el poate realiza că „nu” lui a fost nepotrivit; cu toate acestea, trebuie să țină cont de mândria lui prețioasă! Odată ce și-a exprimat o opinie, este obligat să se țină de ea. De aceea, este extrem de important ca imediat să încurajăm persoana să ne răspundă afirmativ.”
Aplicarea întrebărilor socratice în viața modernă
Deși metoda socratică a fost folosită inițial în dezbaterile filozofice, principiile ei pot fi aplicate la diferite aspecte ale vieții noastre moderne.
Iată câteva modalități prin care puteți folosi întrebările socratice pentru a stimula creșterea personală și pentru a îmbunătăți gândirea critică:
Auto-reflecție: Folosiți întrebările lui Socrate pentru a vă examina convingerile, valorile și motivațiile. Contestându-vă presupunerile și explorând puncte de vedere alternative, puteți obține o înțelegere mai profundă a voastră și a lumii din jurul vostru.
Luarea deciziilor: Când vă confruntați cu o decizie dificilă, utilizați întrebările socratice pentru a identifica și evalua opțiunile voastre. Luând în considerare semnificația și consecințele fiecărei alegeri, puteți lua decizii mai informate care se aliniază cu valorile și obiectivele voastre.
Rezolvarea problemelor: Într-o situație complexă, utilizați metoda socratică pentru a împărți problema în componentele sale de bază. Analizând ipotezele, dovezile și raționamentul din spatele fiecărui aspect al problemei, puteți dezvolta o soluție mai cuprinzătoare.
Comunicare și relații: Folosiți întrebări socratice pentru a vă îmbunătăți abilitățile de comunicare și pentru a vă aprofunda conexiunile cu ceilalți. Punând întrebări perspicace și ascultând în mod activ răspunsurile, puteți promova înțelegerea, empatia și încrederea.
Exemple reale de întrebări socratice în acțiune
Pentru a aprecia puterea întrebărilor lui Socrate, să ne uităm la câteva exemple din viața reală:
- Un tânăr profesionist care își pune la îndoială calea carierei folosește întrebările socratice pentru a-și examina motivele, valorile și obiectivele pe termen lung, hotărând în cele din urmă să urmeze o carieră mai împlinită și mai semnificativă.
- Un cuplu care se confruntă cu probleme de comunicare folosește secretul lui Socrate pentru a înțelege reciproc perspectivele, presupunerile și nevoile celuilalt, rezultând o relație mai deschisă și de încredere.
- Un elev care se luptă cu un subiect dificil folosește întrebările socratice pentru a descompune materialul în componente mai mici, dezvoltând în cele din urmă o înțelegere mai profundă și abilități îmbunătățite de gândire critică.
Și un exemplu concret:
Folosirea acestei „metode de răspuns afirmativ” i-a permis lui James Eberson, casier al Băncii de Economii Greenwich din New York, să câștige un nou deponent care altfel ar fi fost pierdut pentru el.
„Acest om a venit să deschidă un cont și i-am dat formularul nostru obișnuit să-l completeze. A răspuns la unele întrebări de bunăvoie, dar a refuzat categoric să răspundă la altele. Înainte să încep să studiez problemele de relație, i-aș fi spus acestui potențial client că, din moment ce a refuzat să furnizeze informațiile solicitate, nu vom putea deschide un cont pentru el. Îmi este rușine să recunosc că exact asta am făcut în trecut. Este de la sine înțeles că, după ce am prezentat un astfel de ultimatum, m-am simțit în vârf. Am clarificat cine este șeful și nu am permis ca regulile și procedurile noastre să fie ignorate. Cu toate acestea, o astfel de atitudine, desigur, nu i-ar putea oferi unei persoane care a venit aici să devină clientul nostru un sentiment de a fi binevenit și un sentiment al propriei sale importanțe.
Articole recomandate
Azi dimineață am decis să folosesc puțin bun simț și să vorbesc nu despre ce vrea banca, ci despre ce vrea clientul și, în primul rând, să-l fac să spună „da” de la bun început. Prin urmare, am fost de acord cu el, menționând că informațiile pe care a refuzat să le ofere nu sunt absolut necesare”.
- „Să presupunem, totuși”, am spus, „că după ce nu veți mai exista, va fi o sumă în contul dvs. Nu ați dori ca banca să transfere acești bani rudelor apropiate care au dreptul legal să facă acest lucru?”
- „Da, desigur”, a răspuns el.
Astfel, Eberson am petrecut ani de zile, pierzând nenumărate mii de dolari în afaceri, până când și-a dat seama că nu are rost să se certe cu un client și că era mult mai profitabil și mai interesant să se forțeze să vadă lucrurile prin ochii celeilalte persoane și să încerce a-l determina să spună „da”.
Aplicarea întrebărilor socratice în avocatură
Când un caz ajunge în instanță, nu este suficient să te ghidezi după regulile seci ale legii. Avocații trebuie să fie capabili să identifice problemele și să găsească argumente.
Metoda socratică îi obligă să analizeze toate opțiunile posibile și uneori să apere o poziție care contrazice opinia lor personală. Abilitatea de a dezbate este o abilitate care poate fi stăpânită doar cu practică.
Aplicarea întrebărilor socratice în școală
Cercul Socratic (cunoscut și sub denumirea de seminar „Socratic”) este o abordare pedagogică bazată pe metoda socratică, folosită pentru a îmbunătăți asimilarea informațiilor. Această tehnică presupune cercetarea informațiilor prin discuție și se bazează pe faptul că elevul are deja anumite cunoștințe pe tema discuției, iar noi cunoștințe sunt dobândite prin participarea la comunicare Scopul acestei activități este de a se asigura că participanții la discuție, exprimându-și opiniile, ajung la un răspuns comun, și nu la victoria unei persoane sau a unui grup în dispută (confirmarea superiorității teoriei lor față de ceilalți).
Această metodă se bazează pe convingerea că participanții la discuție vor dobândi cunoștințe mai profunde despre subiect printr-un raționament atent decât prin familiarizarea obișnuită cu materialul.
Deși seminariile „socratice” pot varia ca structură, ele au de obicei următoarea compoziție:
- material cu care elevii ar trebui să fie familiarizați în prealabil;
- un cerc interior;
- un cerc exterior.
Cercul interior se concentrează pe analiza materialului folosind metoda socratică, adică întrebări și răspunsuri secvențiale. În acest moment, participanții din cercul exterior observă discuția din cercul interior fără să se alăture acestuia. Când discuția din cercul interior se încheie, membrii cercului exterior își exprimă opiniile despre aceasta.
Durata acestui proces depinde de subiectul discutat. Profesorul poate schimba grupurile la discreția sa, sau alte grupuri după fiecare discuție. Diferența dintre această metodă de predare și metoda convențională de predare constă în rolul profesorului. Acesta doar conduce discuția în direcția corectă cu ajutorul întrebărilor conducătoare, în timp ce nu este un participant deplin la discuție.
Alte variații ale cercului
Acvariu: elevii împreună cu profesorul formează două cercuri: extern (observatori) și intern (participanți activi). Membrii cercului interior participă activ la discuția despre problema propusă de profesor. Restul elevilor observă și vorbesc atunci când versiunea cuiva îi interesează; ei completează, pun întrebări, precizează.
În acest caz, „observatorul” trebuie să stea lângă participantul activ care l-a atras cu versiunea sa. După discutarea unei probleme (întrebare), participanții își schimbă locul (cei care stăteau în afara cercului stau în cerc). Este recomandabil ca toți elevii să fie în cerc.
Metoda panel: elevii sunt împărțiți în grupuri de 6-8 persoane, care sunt amplasate în cerc în clasă. Membrii fiecărui grup aleg un reprezentant sau un președinte care își va apăra poziția în timpul discuției. În 15-20 de minute, grupul discută problema și dezvoltă un punct de vedere comun. Reprezentanții grupurilor se adună în centrul cercului și au posibilitatea de a-și exprima opinia grupului, apărându-și poziția.
- Restul elevilor monitorizează evoluția discuției și cât de exact exprimă poziția generală reprezentantul grupului.
Ei nu își pot exprima propriile opinii, ci au doar posibilitatea de a da note în timpul discuției în care își exprimă gândurile. Reprezentanții grupului pot lua o pauză pentru a se consulta cu alți membri ai grupului. Discuția se încheie când timpul alocat a trecut sau s-a luat o decizie. După încheierea discuției, reprezentanții grupurilor efectuează o analiză critică a discuției, iar deciziile sunt luate de toți elevii.
Aplicarea întrebărilor socratice în psihoterapie
Dialogul socratic este folosit într-o serie de metode psihoterapeutice centrate pe persoană pentru a implica clientul în cooperare și a extinde sfera conștiinței sale.
Încă de pe vremea lui Paul Dubois, metoda socratică a fost folosită în psihoterapie pentru „dezvoltarea și întărirea minții pacientului, să-l învețe să privească corect lucrurile, să-și liniștească sentimentele prin schimbarea ideilor care le-au provocat”.
În terapia adleriană clasică, terapia cognitivă și terapia realității, dialogul socratic este folosit pentru a corecta judecățile inconsistente, contradictorii și nefondate ale clientului în cursul unui fel de luptă intelectuală.
Psihoterapeutul conduce clientul pas cu pas la concluzia necesară și planificată. În timpul conversației, psihoterapeutul pune întrebări clientului în așa fel încât acesta să dea doar răspunsuri pozitive – și îl conduce să emită o judecată care nu a fost acceptată la începutul conversației, a fost de neînțeles sau necunoscută.
Istoria
Conform înregistrărilor lui Platon, Socrate a apelat la acest gen de discuții după ce Heraphon, care a fost prieten cu Socrate în tinerețe, a vizitat Phitya Delfică, care a confirmat că nu există pe lume o persoană mai înțeleaptă decât Socrate.
După multă ezitare și deliberare, Socrate decide să verifice adevărul profeției. El recurge la un experiment constând într-o analiză comparativă a lui și a altor oameni care sunt considerați înțelepți sau sunt stăpâni în meseria lor. Și-a aplicat metoda în principal ideilor care nu aveau o definiție specifică, cum ar fi principiile morale de bază ale vremii: evlavie, înțelepciune, curaj, dreptate, moderație. Un astfel de test expune convingerile morale implicite ale interlocutorului, aducând inconsecvență și contradicție în credințele sale.
Socrate intră în conversație cu diverși oameni importanți ai Atenei, poeți, artizani, așa cum ni se spune în primele dialoguri ale lui Platon, de exemplu, „Eutifron”, în care Socrate ridică probleme morale și probleme epistemologice.
În urma experimentului, filosoful a redus profeția ghicitorului la următoarele: „Dar, de fapt, Zeul se dovedește a fi înțelept și, prin această zicală, vrea să spună că înțelepciunea umană valorează puțin sau nimic, și se pare că nu vrea să spună anume Socrate, ci folosește numele meu ca exemplu, ca și cum ar spune despre voi, oameni buni, că cel mai înțelept este cel care, ca și Socrate, știe că înțelepciunea lui nu valorează cu adevărat nimic.” Cu alte cuvinte, Pythia l-a numit pe Socrate cel mai înțelept dintre oameni, deoarece are cunoștință despre ignoranța sa, adică „știe că nu știe nimic” – în timp ce alții, neconștienți de ignoranța lor, se consideră înțelepți. După care Socrate s-a hotărât să aducă poporului această cunoaștere: „Ei bine, în ceea ce mă privește, chiar și acum, mergând prin diferite locuri, caut și întreb după cuvântul lui Dumnezeu dacă vreunul dintre cetățeni sau străini mi se va părea înțelept și, de îndată ce nu mi se pare, mă grăbesc să-L susțin pe Dumnezeu și să-i arăt acestui om că nu este înțelept.”
Până în secolul al V-lea î.Hr. existau 2 tipuri de filosofi: filosofii si cei care predau filozofia și retorica. Primul l-a inclus pe Socrate, al doilea – sofiștii. „Arta dialectică” a sofiştilor era arta persuasiunii, arta argumentării, vizând doar câştigarea argumentului şi nimic altceva. Scopul lui Socrate a fost întotdeauna adevărul, și nu dorința de a câștiga o ceartă cu orice preț (fie că ai dreptate sau ai greșit), așa cum era obișnuit printre sofiști, care mai degrabă decât să clarifice, vroiau să întunece subiectul discuției, disputa.
Concluzie
Înțelepciunea atemporală a lui Socrate continuă să rezoneze în lumea modernă, iar tehnicile sale de întrebări oferă un instrument puternic pentru creșterea personală și auto-îmbunătățire. Stăpânind arta de a pune întrebările potrivite, putem dezvolta gândirea critică, ne putem aprofunda înțelegerea și debloca potențialul unei schimbări de durată.
Chinezii au un proverb care reflectă înțelepciunea veche de secole a Orientului neschimbător: „Cine calcă încet, va înainta departe pe calea lui”. Dar dacă doriți să convingeți pe cineva de punctul vostru de vedere, urmați regula: “Fă cealaltă persoană să-ți răspundă imediat „da”.
